Hello, aliens!

Va voi povesti azi un episod pe care nu l-am povestit nimanui. Nu stiu ce ma determina sa-l impartasesc acum cuiva - poate faptul ca recent a fost lansat la cinema in Romania filmul "Arrival", tradus la noi "Primul contact"... In orice caz, daca nu ati vazut inca productia americana adusa de InterCom Film, va recomand sa vedeti urmatorul trailer - sigur veti rezerva imediat un bilet! 

E un thriller SF pe cinste, incarcat de mister, care il are ca protagonist pe Forest Whitaker, ca sa mentionez doar unul dintre cei mai cunoscuti actori; filmul a avut premiera in Romania pe 11 noiembrie 2016, asa ca aveti destul timp pentru a-l viziona in liniste acum, dupa  a trecut febra lansarii...

Aparitia

Era intr-o sambata seara cand am ajuns undeva in muntii Ceahlau. Se spune despre el ca este "Muntele Sfant", cunoscut pentru efectul sau de piramida, un efect care incarca de energie pe oricine ajunge intr-o anumita zona a lui; in anumite momente ale zilei, in functie de anotimp, se poate zari de altfel o piramida spatiala desenata din umbrele crestelor care se profileaza peste vale. 

In timp ce stateam jos si admiram privelistea apusului de soare din vale, am avut, dintr-odata, un sentiment de frica acuta care iti urca precum un fior rece pe sira spinarii pana la ceafa si apoi in crestetul capului...ma privea oare cineva? Am decis sa nu ma misc - daca era un animal, intoarcerea mea brusca putea sa declanseze un atac. 

M-am focusat pe auz - eram cu ochii deschisi dar muntele "disparuse", nu il mai vedeam - atat de concentrat eram sa percep ce se intampla in spatele meu! Am pus incet palmele pe pamant si m-am straduit sa simt orice vibratie a solului pe care as fi putut-o detecta cu varful degetelor - simteam vibratii usoare, constante. 

Nu poate fi animal, mi-am spus, intrucat as fi auzit pasi!
La un moment dat, cand vibratia a incetat, am decis sa imi intorc incet capul - nu distingeam decat doua siluete care se profilau in intunericul care se lasase. 

- Buna ziua, am spus eu, in traditionalul spirit al locuitorilor muntelui care saluta orice om pe care il intalnesc in drumetiile lor.

Niciun raspuns. M-am ridicat.

- Buna ziua, va pot ajuta cu ceva? 

Siluetele au ramas pe loc, tacute. 

- Hei, oameni buni, v-ati ratacit?

M-am apropiat de cele doua umbre pana am ajuns sa le disting - un fior si mai rece m-a cuprins cand am realizat ca nu erau nici "oameni buni" si nici macar oameni desi erau umanoizi, cu exceptia capului, acolo unde marimea si formele aduceau a...altceva. M-am oprit. Simtisera ca imi era frica si probabil ca au vrut sa ma linisteasca - fiinta mai mica de statura s-a asezat, la fel cum statusem pana la venirea lor, urmata fiind si de cealalta. Mi-am revenit un pic - era sigur un semn ca nu doreau sa imi faca rau! 

Am pus mana la inima sa imi simt bataile, sa stiu ca nu visez. 

Gestul a fost imediat observat de catre cei doi care l-au imitat. Probabil ca or fi crezut ca asa ne salutam noi oamenii. M-am asezat si eu, la doi metri de ei. Din cauza intunericului nu puteam distinge detaliile chipurilor lor, dar mi-am dat seama ca silueta inalta era "barbat" si cealalta "femeie" sau cum s-o numi in limba lor. 

Ne priveam si simteam ca vorbesc despre mine fara sa aud insa nimic. Am dus mana la gura, intr-un gest care sa ii anunte ca urmeaza sa vorbesc.

"Conversatia"

- Buna! Hello! Ma intelegeti?

Au dus amandoi, imitandu-mi gestul, mana la gura si au lasat-o jos. Asteptam sa spuna ceva insa nu am auzit nimic desi simturile imi erau mai ascutite ca de obicei. Apoi si-au impreunat amandoi mainile, ca intr-o rugaciune, doar ca aveau palmele departate si doar varfurile degetelor unite, formand un fel de piramida. Parea un salut asa ca am tinut sa il imit la randul meu, doar ca am facut-o in stilul "pamantean", asa cum obisnuiesc popoarele asiatice, cu palmele lipite.

"Comunicam" cu ei asa cum probabil ca nu o mai facuse nimeni inaintea mea. Imi era clar ca nu vorbeau ca noi, oamenii si ca o faceau telepatic -  desi erau tacuti, se priveau din cand in cand si pareau ca se aprobau sau se dezaprobau in ceea ce isi transmiteau cu forta gandului. 

Hologramele

"Femeia" mi-a facut semn sa vin aproape de ei - dorea sa imi arate ceva ce tinea in mana. M-am apropiat, curiozitatea invingand orice urma de teama, si am vazut un fel de dispozitiv care genera imagini si filme. Mi-a luat mana (era mai calda decat imi imaginam!) si mi-a aratat cum sa "navighez" printre hologramele care se derulau. M-am vazut pe mine cum stateam cu spatele la ei, pe mine cum "conversam" cu ei, pe mine in urma cu doua saptamani, pe strada, si pe mine in copilarie...! M-am uitat la ei iar acestia, din gesturi, m-au incurajat sa merg mai departe in timp. Am putut astfel vedea pe bunici cand erau sanatosi si fericiti ca aveau in sfarsit un nepotel, pe strabunici cand se nascusera bunicii, pe stra-strabunicii care luptau in primul razboi mondial. Am mers in istorie foarte departe, vizualizand o noapte intreaga hologramele de pe ciudatul dispozitiv. 

Atunci cand am considerat ca nu vreau totusi sa asist la decapitarea lui Mihai Viteazul sau la tradarea lui Cuza de catre boieri m-am intors catre "vizitatori" si le-am multumit cu mana la inima pentru "calatoria in timp" pe care o facusem.

Au zambit si au facut din nou semnul acela piramidal. Si-au dus mana la inima, ca salut si s-au indepartat incet. 

Stiu sigur ca nu a fost ultima intalnire intrucat...vreodata trebuie sa vina sa isi ia aparatul inapoi, nu? Singura intrebare este cand si mai ales...unde? 

Sa trag o fuga in week-end in Bucegi?

Apropos, vreti sa stiti unde este ascuns de fapt aurul dacilor?

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2016.